ioi

Cât de dor mi-a fost să scriu. N-am putut. Pur și simplu n-am putut. Că timp îți faci. Mereu se găsește timp pentru ce îți place, dar eu cred că n-am vrut. Anyway. Am avut prea multe gânduri. S-au întâmplat prea multe. Cu ce încep? A, da. Am dat admitere la Cluj. Repet. La C L U J. Când vreodată în viața mea credeam eu că o să ajung să dau admitere la Cluj? Pues nunca. Dar așa e viața. Te duce pe unde nu credeai că o sa te ducă. Ce să mai…îți faci planuri, îți planifici o grămadă și dintr-odată te trezești în vagonul cu cușetă pentru prima oară în viața ta, pe patul de sus, foarte sus, aproape că dacă mă întind dau cu capul de tavan. Am dat, s-a întâmplat și asta. Zece ore în tren, cu plecare din București. Ajunsă în gară, încep să fac poze. Cu gara. Da, chiar gara în sine. Am simțit nevoia să o pozez. Ciudat, știu, dar ce s-a întâmplat de acolo înainte a fost bizar, fascinant și încă 30 de alte adjective pozitive, adverbe, mă rog. Cândva eram bună la gramatică, acum stau cu grijă să nu uit de virgule. La secția de teatru și film din Cluj sunt două clase a câte 15 locuri. Tudor, prieten unit pe vecie m-o* chemat să vin o săptămână în vizită la Cluj și să fac niște cursuri care se țin înainte de admiterea propriu zisă. Am zis noa bine, Tudor, vin. Dar eu admitere nu dau. Zice el că nici el nu dă, dar că am putea să învățăm multe într-o săptămână, că o să ne placă orașul, că profii sunt mișto, că hai, Victoria că o să-ți placă, ai să vezi. Am încredere în Tudor că el știe ce-mi place, unde mă regăsesc și unde nu, dar atâta dreptate să aibă încât să mă îndrăgostesc de oraș de cum cobor din tren? Măi, parcă era alt aer. Era și frig rău. Început de iulie și eu stăteam cu două bluze pe mine. Că de, la Constanța mă ardea soarele pe plajă cu o zi înainte. „M-am cazat” la Deea acasă, unde am mai fost și mi-a plăcut. Pe Deea o cunosc din liceu din Constanța și  uite că ea a fost fată deșteaptă și-a știut să meargă la Cluj imediat ce a terminat liceul. Eu, repet, nu m-am gândit niciodată la așa o variantă. Am zis și eu că cel mai bine e să plec la facultate în alt oraș, dar mai departe de 200 și ceva de km n-am îndrăznit să mă duc cu gândul. Iată-mă în fața porții de la facultatea de litere din Cluj, acolo unde aveau să se țină și cursurile noastre de actorie. Cu mine e Tudor, super entuziasmat, speriat, nerăbdător, agitat, fericit, care nu vrea să intre încă în curte pentru că îi e frică să nu dea peste ăștia care au picat anul trecut admiterea, să îl vadă și să aibă o reacție de genul “ioi, dar tu cum de nu ai intrat?” IOI. Chinul de pe fața pământului să răspunzi la o astfel de întrebare. Asta + reacția ta la remarca “dar cum, că eu eram sigur că TU o să intri” Oh, well. Nu întotdeauna ai parte de ce îți dorești SAU nu mereu ce îți dorești e ce e și bun pentru tine SAU degeaba îți dorești, dacă nu ești pregătit sau mii de alte variante. Who knows? God Knows, I guess. L-am luat pe Tudor. Nu. L-am aproaaape împins pe Tudor. Nu. L-am încurajat pe Tudor să intre în curte că “Așa și?” Un fel de așa și ce dacă ai picat anul trecut? Ești aici și acum. Bucură-te! Eu mă bucuram din plin de un iaurt cu cereale din ăla care vine cu linguriță la pachet. Smaart. Chiar dacă mai smart este să îți cari la tine o lingură adevărată dă inox ca să nu mai consumi atâta plastic. Dar cine știa că-n curte la “tiatru” mi se va face poftă de iaurt. Nimenea. Pe atunci consumul de zahar pentru mine era redus. Drastic. Când a trecut ziua și mi-am dat seama că tocmai ce am avut o revelație și chiar am întâlnit niște profi cool, chiar am învățat ceva și chiar m-am simțit bine, am simțit o nevoie instantanee de z a h ă r. Caaare mai târziu s-a transformat în nevoie de cafea cu zahăr. Caare mai apoi s-a materializat. Caaare…ce să mai. Am băut o cafea cu zahăr. Băi. Cea mai bună cafea cu zahăr. Brun. Pe care am băut-o. N-aș zice că o asociez cu gustul. Dar cu momentul în sine. Când vreodată o să mai am parte de un așa moment. Păi…never. Pentru că astfel de momente ți se întâmplă o dată în viață. Eu am decis să materializez momentul, să-l imortalizez, să-l…să scriu despre el, ce să mai.

Deci, încep cu “deci” ca să nu fie nimic poetic. Ci real. Realist. Suprarealist. Super-deci s-a întâmplat așa:

Avem o Victoria. Nemachiată, cu părul prins. Îmbrăcată în negru din cap până-n picioare. Cu adidași prin care trece apa. De ce ne interesează acest lucru? Pentru că aflăm din această istorioară CĂ pe parcursul orelor petrecute în sala de actorie O plouat. Victoria a ieșit din sală, dar tot și-a udat adidașii.

Al doilea personaj: Tudor. Același Tudor de mai sus. La fel de ud, la fel de marcat de orele de la curs. Tot în negru îmbrăcat, tot fără machiaj.

Îi avem deci pe Tudor și Victoria. Victoria și Tudor. Muți. Adică puteau să vorbească, dar nu o făceau. De ce nu o făceau? Poate vă întrebați. Nu se întreabă nimeni, Victorițo, pentru că scrii de una singură. Nu vorbeau, îmi răspund de una singură pentru că tocmai au avut o revelație. Încerc să reproduc conversația. Eu am vorbit mai mult decât el. As always.

V: Băi, Tudor. Ce naiba fac acum? Mi-am dat toate planurile peste cap. Adică, am venit până aici în cel mai spontan mod posibil, dar nu mă așteptam să simt ce am simțit. Băi, Tudor. Eu m-am simțit super în largul meu pe scenă acolo. Și naturală și am simțit că am putut să fiu eu.

T: Mor. Am nevoie de o țigară. Nu mai pot.

V: Și eu de o cafea.

T: Unde naiba mergem pe ploaia asta?

V : O sun eu pe Deea și o întreb cum se numea cafeneaua în care-am mers cu ea. Mi-a plăcut acolo.

T: Bine, sun-o, dar hai și cu mine să mănânc ceva că nu pot să fumez și să beau cafea pe stomacul gol. Fac dracu’ ulcer.

V: Aș mânca o ciorbă.

Găsim o autoservire. Mâncăm ciorbă. Încerc să îmi usuc adidașii la uscătorul din baie. Nicio șansă. Ieșim în stradă și cu GPS-ul încerc să localizez cafeneaua vieții. Surprize-surprize. E închis. Cum să fie închis luni după-masa? Uite așa ajungem la altă cafenea de peste drum. Cool place. Me gusta. Nici n-apucăm să ne așezăm că aud vorbindu-se franceză în spatele meu. Hot guy, mai exact, vorbind franceză în spatele meu. Lângă un tânăr, alt vorbitor de franceză și a sa mamă. Bonjour, sexy. Dar așa intru în altă poveste. Mă abat de la subiect. Francezii s-au așezat la masa de lângă noi, iar eu și cu Tudor am stat unul lângă altul așteptând cu nerăbdare un cappuccino care să mă liniștească, să mă readucă la viață sau mai exact cu picioarele pe pământ. Prima gură și deja mă simțeam mai bine.

V: Așa, acum așteaptă-mă aici că mă duc la baie să-mi dau jos adidașii și să îmi pun perechea de flexibili. Între timp tu caută pe net de ce documente avem nevoie ca să dăm admitere la actorie.

T: Hăhă, nu că tu ești nebună.

V: Și-ntreabă dacă au o priză. Și care-i parola de la wifi. Și dacă are tipa de la bar să-mi dea o foaie și-un pix. Sau nu, lasă că îi cer eu când ies. Tu caută acolo documentele. Fug.

Alergând spre baie și aruncând un ochi, doi ochi, tot capul spre masa francezilor. Pe hanoracul unuia scria ceva cu universitatea de medicină din Cluj. Am zis că nu mai zic nimic de francezi. Voila că iar m-apucă.

Am revenit la masă și cu foaia și pixul în față descopăr că am nevoie de diploma de bac, foaia matricolă și certificatul de naștere. Minunat. Le am pe toate. ACASĂ. LA CONSTANȚA.

– Mami, am înțeles că poți să îmi trimiți prin poștă actele, așa mi-a zis Tudor.

Nu, no way. Am ajuns să mă trezesc la 5 ca să ajung la gară la 6 și să le iau direct de la șefa de vagon că cică e mai safe. A fost. M-am văzut cu actele-n plic și mai rămânea doar să le depun la secretariatul facultății. Oh, da. Era să uit. ȘI SĂ ÎMI FAC UN REPERTORIU. Că doar Victoria nu a venit cu gândul să dea admitere și atunci de unde să scoată din pălărie un repertoriu care să se presteze valorii celei mai bune facultăți de teatru din țară. Fuck. O rezolv eu și pe asta. Ok, Vic, concentrează-te. Mai ai 4 zile la dispoziție să găsești 10 poezii de factură diferită, 3 fabule, 2 povestiri, un monolog comic și altul dramatic. Să le memorezi, să le dai o interpretare sau să vii cu o propunere pentru fiecare mai bine zic. Patru zile…OOOK. Am făcut eu lucruri și mai complicate în viață, dar nu poți compara. Fiecare situație e complicată în felul ei. Nu uita că în astea 4 zile trebuie să te prezinți zilnic la cursuri așa că îți mai rămân nopțile libere. Nu, nu, nu ieși în oraș. Nici vorbă. Știu că e Cluj, că e frumos seara, cu luminițe și toate alea, dar ce vrei? Să vezi Clujul cu luminițe 4 zile sau să ai satisfacția că dacă o să fii admisă, ai timp de ieșeală și după. Fu cu final fericit toată motivația asta de care am dat dovadă și m-a cam făcut să am mai multă încredere în mine. Acum, a trecut o lună de când am dat admiterea. Acum o oră am terminat un cappuccino bun, băut acas’ la Constanța pe canapeaua mea, cu o carte bună-n mână. Tudor e bine, dar trist că și-a golit apartamentul pe care l-a închiriat tot anul trecut la București. Mă bate gândul că fix asta tre’ să fac și eu. Am muuulte lucruri la București. Când am realizat că am putut să supraviețuiesc la Cluj și doar cu un singur troler mic și roșu. L-am mai și rupt. I-am rupt o roată. M-am și distrat la Cluj, am avut timp să ies după rezultate, mi-a plăcut mult ciorba la ei, am cunoscut oameni faini, mi-am pus n-șpe mii de întrebări. Încă îmi pun, dar zic să le las pentru în altă zi . S-a mai încălzit vremea și eu aș vrea să ies afară. Hai că intru să fac un duș. Pe mai târziu.

clujthumbnailthumbnail (1)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *